Viața- darul lui Dumnezeu
Viaţa este darul lui Dumnezeu făcut omului de la creaţie, Dumnezeu fiind izvorul vieţii.
Viaţa este un râu ce curge din Dumnezeu. Nimeni n-a putut până acum să cuantifice valoarea vieţii umane. Unitatea de măsură a vieţii este iubirea lui Dumnezeu, Cel ce se hrănește cu iubire nu va muri.
Sfântul Apostol Pavel le scrie Corintenilor: „Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu, iar Adam cel de pe urmă, cu duh dătător de viaţă.”(1 Cor. 15, 45).
Viaţă în sine are numai Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu, prin Întrupare devenit Fiul Omului, are viaţă în Sine, căci El este „Viaţa” (In. 14, 6), El este Dătător de viaţă, fiind „Începătorul vieţii” (F. Ap. 3, 15). Hristos dă viaţă înviind pe unii care muriseră, precum: fiica lui Iair, fiul văduvei din Nain şi Lazăr.
Viaţa pământească a omului, trăită în Hristos, nu este altceva decât pregătirea şi începutul vieţii de dincolo. Moartea fizică este numai o trecere de la viaţa pământească la viaţa de dincolo. Viaţa nu poate fi ucisă, ci doar îngrădită uneori. Mor oameni, mor copii, dar viaţa nu moare.
Nu ucide și nu te sinucide că nu vei putea muri. În tine a sădit Dumnezeu sămânța nemuririi, tu ești un fiu al vieții și nu al morții.
Cum timpul nu poate ucide eternitatea, tot așa n-a lăsat Dumnezeu ca moartea să pună stăpânire veșnică pe om.
Moartea este atee, este străină de Dumnezeu.
Omul este din ce în ce mai împovărat de păcate care îl trag tot mai mult spre cele pământeşti.
Dacă un vultur este ținut mult în colivie uită să zboare, tot așa este și cu omul care rămâne mult timp în țara păcatului, sufletul său nu mai poate zbura în înaltul cerului.
Omul este floarea iubirii dumnezeieşti pe care El o aşteaptă să se întoarcă acasă, în Țara bucuriei veșnice.
Omul modern nu mai doreşte să guste din veşnicie, nu mai are nădejde că poartă în el darul vieţii veşnice. El nu mai are curajul de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe semenii săi.
Asistăm azi la o atomizare a vieţii materializată printr-un egocentrism tot mai profund. Omul nu mai vrea să-şi trăiască viaţa în lumea lui Dumnezeu, ci în lumea lui personală. Însă Dumnezeu l-a creat pe om ca fiinţă pentru comuniunea cu El şi cu semenii săi.
Cercetați-i și-i vindecați pe cei bolnavi, dar nu-i trimiteți apoi în cenușa uitării, nu-i ardeți, căci florile nu se ard.
Păcatul s-a înmulţit azi aşa de mult încât omul nu mai are curajul de a spera în bunătatea lui Dumnezeu.
Speranţa este forţa care îl ţine pe om într-o stare de trezvie şi-l face să privească peste orizontul acestei lumi pământeşti.
Hristos este Cel ce dă viaţă celor morţi în păcat sau „înstrăinaţi fiind de viaţa lui Dumnezeu” (Efes. 4, 18). El dă viaţă veşnică celor ce cred în El şi ascultă cuvintele Lui (cf. In. 5, 24).
Până la Învierea lui Hristos, viaţa omului a fost închisă în colivia morţii.
Hristos l-a eliberat pe om din legăturile morţii. Adevărul Învierii lui Hristos îl face pe om liber. Însă câţi dintre pământeni mai cred azi în Învierea lui Hristos?!
Cei din vechime au întemnițat timpul într-o clepsidră cu nisip și au considerat că au făcut un lucru fenomenal. Însă a venit Hristos, a spart clepsidra, a scos timpul din temnița clepsidrei și l-a lăsat să curgă în veșnicie, iar pe om l-a pus, prin Înviere, pe aripa veșniciei. Omul ar fi vrut să rămână fiul timpului, nu al veșniciei.
Sunt unii oameni azi care ar dori să-și cumpere încă o tinerețe, însă nu doresc să-și cumpere veșnicia. Ei încă n-au ieșit din clepsidră.
Omul care crede în Dumnezeu își are rădăcinile minții în Cer, iar nu într-o clepsidră cu nisip.
Azi asistăm la o dezvoltare a chirurgiei moleculare. Ştiinţa a cercetat adâncurile fiinţei umane ajungând până în zona subatomică, fapt important, însă n-a găsit încă iubirea lui Dumnezeu care stă la baza vieţii veşnice a omului. Omul a fost făcut nu numai din ţărână (pământ), ci a fost frământat cu, şi din iubirea lui Dumnezeu.
Cercetarea ştiinţifică a biologicului uman este importantă şi îi salutăm pe toţi cei care alină (atenuează) durerile semenilor noştri, însă ştiinţa nu ne duce decât până la mormânt sau, mai nou, până la crematoriu.
Esenţa vieţii nu este cenuşa, ci iubirea lui Dumnezeu.
Tainele vieţii noastre biologice le descoperim cu cele mai moderne aparate de investigare, însă tainele vieţii veşnice nu le putem descoperi decât cu ochii credinţei.
Trăim într-o lume cu o geometrie variabilă, noi nu mai mergem spre Dumnezeu, ci doar ne târâm spre El, ne împiedicăm chiar și într-o lacrimă. Omul, de multe ori, este cel care-și stă el însuși în calea mântuirii sale.
Este regretabil că în lumea noastră creştină au apărut în ultima vreme acţiuni de luptă dintre cele mai inumane împotriva vieţii, adică un refuz al darului lui Dumnezeu. Continentul nostru european, creştin de două milenii, se află azi într-o situaţie fără precedent: o scădere drastică a natalităţii, adică un refuz accentuat al darului vieţii.
Oare Europa doreşte să se excludă din veşnicie, din comuniunea cu Dumnezeu?!
A pierdut oare Europa drumul spre veşnicie?
Nu mai vrea oare Europa să-L întâlnească pe Hristos?
Este oare Europa cel mai sărac continent?
Ce n-a dăruit Cerul Europei ca ea să-L părăsească pe Dumnezeu?
Câte capodopere are azi Europa care sunt de o remarcabilă valoare, însă niciuna din ele nu valorează cât darul lui Dumnezeu revărsat într-un singur om- viața. Viața este o capodoperă a lui Dumnezeu.
Catedralele Europei sunt oamenii ei care privesc cu speranţă dincolo, spre nesfârşitul orizont al veşniciei.
Africa, un continent al suferinţei, al Golgotei umane, păşeşte în fiecare clipă cu nădejdea că mâine va mai urca o treaptă spre poarta Veşniciei. Avem însă nădejdea că Dumnezeu va coborî cât mai curând spre fraţii noştri de pe acest continent atât de greu încercat în decursul istoriei.
Cuget mereu cât de greu-încercaţi sunt azi fraţii noştri din Siria şi din întreg Orientul Mijlociu şi cum mai străbat ei valurile acestei vieţi.
Marea Mediterană, pe care au călătorit în urmă cu două mii de ani Sfinții Apostoli ai lui Hristos, aducând cuvântul Evangheliei în Europa, azi, pe aceeași Mare Mediterană s-a instalat sabia morții. Mediterana a devenit patria morții și a iresponsabilității celor ce conduc azi lumea.
Prin înțelepciune și responsabilitate vom putea transforma această țară a morții într-o țară a iubirii și a înțelegerii dintre cei ce trăiesc în cele două case ale lui Dumnezeu: Europa și Africa.
Religiile nu trebuie să-i separe pe oameni, căci conflictul dintre ele nu reprezintă altceva decât o înfrângere a umanității și a iubirii.
Asistăm azi mai mult ca oricând la o luptă tot mai acerbă împotriva vieţii.
Cine mai este dispus azi să apere acest mare dar- viaţa? Oare numai medicii în halate albe? Noi, ca buni creştini, ce facem? Mai aducem noi azi în inimile semenilor noştri speranţa că vom trece dincolo, în veşnicia iubirii lui Dumnezeu?!
Vocea lumii creştine se aude tot mai puţin azi în lume şi astfel nu e de mirare că se aude tot mai mult vocea armelor.
Se pare că Evanghelia lui Hristos a rămas în bibliotecă şi nu mai este pe buzele şi în inima creştinilor.
Hristos ne dă o poruncă pe care trebuie să o împlinim azi poate mai mult ca oricând şi anume: „Îndrăzniţi şi nu vă temeţi” să apărați viața!
Iisuse, Te rugăm, urcă în corabia noastră şi condu-ne Tu spre limanul iubirii Tale celei veşnice!